Ziua 22 In Umbra Marelui Gigant Adormit. Vulcanul.

De fapt de data asta merită corectat titlul . Și anume titlul ar trebui să fie “În Umbra Mareței Gigante”. Da bineînțeles trebuie să fim puțin femininiști din când în când. Îmi povestea de astăzi este vorba despre dragul nostru vulcan sub care locuim și care de fapt este o vulcană deoarece se numește “La Soufriere” sau “La Grande Soufriere” sau “La Vieille Dame” in traducere ar putea fi : Sulfurarița sau Marea Sulfuroasa sau Batrâna Doamnă. Asa ca azi vom fi feminiști si îi vom da Cezarului ce e al Cezarului. Acest vulcan este cel mai activ vulcan din Antilele Mici . localnicii mai spun despre acest vulcan că, este o doamnă bătrână cu inima de foc, picioarele în apă, și capul în nori . Această bătrână doamnă are și ea toanele ei, și din când în când se trezește să mai facă câte o glumă . Pen ultima dată s-a trezit în 1975 iar ultima dată s-a trezit în 2004, și după ce a făcut câteva glume, și și-a dat niște aere… Sulfuroase s-a culcat la loc și de atunci tot doarme .

Nu prea știm cum era în tinerețe dar în ziua de azi are 1467 m și este acoperită cu vegetație. Este o duminică dimineață senină și însorită . Ne trezim pe la nouă, mai ales după toată plimbarea de ieri și alaltăieri pe insula cu nisipuri albe ne-am cam săturat de mare căldură și nisip în papuci așa că ne gândim la o alternativă . Ieri nici nu ne-am fi gânditsă urcăm pe vulcan, dar astăzi pentru prima dată într-o lună vârful vulcanului este descoperit, wow, este un moment destul de rar, ar trebui să profităm de ocazia asta . Stăm la masă împreună și plănuim mare ascensiune mâncând ouă moi cu puțină sare și paine proaspătă . plănuirea durează mai mult decât credeam, încercăm să verificăm toate aspectele. Verificăm în primul rând vizibilitatea pe vârful vulcanului, verificăm umiditatea, puterea cu care suflă vântul, precipitații, temperatură și prognoza pentru ziua de azi .

Timpul se scurge incredibil de repede și ieșim din casă abia la ora unșpe . Avem noroc că destinația sau punctul de plecare nu este chiar atât de departe de casa noastră că doar locuim pe vulcan . Așa că ajungem la Băile galbene cu mașina și de-acolo avem de mers cam o oră jumate . Bineînțeles asta e teorie pentru că în practică lucrurile stau altfel . Ne simțim destul de sigur pe noi și plin de energie, așa că ne echipă am destul de lejer și luăm foarte puține provizii și haine spunându-mi că o oră și jumătate de mers nu e chiar atât de mult . Și începem ascensiune pe un drum asfaltat care să te va termina peste circa 20 de minute de mers . am fi avut și opțiunea de a merge prin pădure, pardon junglă dar cu doi copii mici preferi să îți păstrezi energia . Trebuie să recunosc că de data asta eu eram cel obosit, iar Alexandra în plină formă, probabil cea mai bună formă din viața ei .Și în plus era și foarte motivată .Așa că nu mare mi-a fost mirarea când m-a rugat să-l poarte ea pe Călin pe umeri măcar la începutul drumului, și așa a fost . După vreo jumătate de oră de mers și destul de multe fotografii făcute ajungem la poalele vulcanului. Remarcăm un lucru la care pur și simplu nu ne-am așteptat, copiilor le este frică, dar nu doar așa niște emoții și o frică destul de reală . Din cărți povești desene animate sau filme, copiii noștri au învățat ce înseamnă cuvântul vulcan, și nu prea sunt încântați de ideea de a se apropia de elementul cel mai fierbinte al planetei acesteia . Vor chiar să facă cale intoarsa.

Și culmea e că frica asta, emoțiile și atitudinea lor nu se vor estompa și vor dura toată ascensiunea. Putem spune noi ce vrem nu reușim să-i scoatem din atitudinea lor, așa că încercăm să le vorbim să glumim și să le promitem o pizza enormă după ce coboram de pe vulcan. Este multă lume pe traseu, înaintăm încet, admirăm priveliștea, putem observa Marea Caraibelor, toate orașele și satele în jurul vulcanului, și câteva insule pierdute în depărtările albastre. Călin vorbește în continuu, protestăm, ba eu ba Sebi Alexandra, dar nimic nu se schimbă și ne resemnăm . Fotografiem până și plantele care mi se par diferite de tot ce cunoaștem, pietroaie priveliști, nori sau insecte, suntem uimiți de tot ce ne înconjoară . Respectăm codul montaniarzilor, și salutăm pe toată lumea care trece pe lângă noi cu un zâmbet franțuzesc, și nu uităm să îi întrebăm cam cat mai este până sus . La rândul nostru și noi parintii suntem bombardați cu întrebarea: mai avem mult . Sunt mulți turiști decolorați care trec pe lângă noi dar sunt și oameni de-ai locului destul de bronzați, și la un moment dat Alexandra observă că oamenii bronzați nu salută niciodată primii… de ce?

O întrebare bună, la care singurul răspuns găsit ar fi faptul că au fost ignorați atât de mult timp încât le-a intrat în reflex această atitudine . E posibil să greșesc . Încetul cu încetul orașul din care venim, și pe care încă putem să-l observăm, se face din ce în ce mai mic . la fel și marea, începe să se amestece cu cerul, și cu norii. Vremea începe să se răcească, iar norii sunt din ce în ce mai aproape . Simțim umiditatea din aer, mirosul începe să devină începător, și miroase a sulf, și punând mâna pe rocile ce ne înconjoară simțim o căldură anormală a acestora . wow o senzație puternică ne învăluie. Vegetația se transformă, totul se schimbă în jurul nostru iar copiilor li se face frig . Nu am luat cu noi nici haine de schimb, nici pelerină de ploaie. Niște inconștienți domnule! După mai multe proteste de frig și oboseală din partea copiilor, decidem să le dăm lor tricourile noastre și să ne continuăm drumul . Alexandra rămâne puternică și motivată.Am mai urcat munți cu soția mea, cu copiii cu toți dar nu am văzut-o niciodată atât de motivată și de entuziasmată, așa că nu prea îmi vine să renunț la ascensiune oricât de obosit mă simțeam . Și totuși pentru binele copiilor m-am gândit de multe ori să renunțăm, Dar am mers înainte, ne-am oprit ne-am odihnit iar apoi mi-am continuat drumul, gândind pozitiv . A început să plouă, da inevitabilul s-a produs, a început să plouă . Chiar nu aveam nimic cu ce să ne protejăm de ploaie, sau aproape nimic .

Am utilizat scaunul cu care îl transportăm pe Călin și am improvizat un Minnie acoperiș . mai toată lumea fost mulțumită, și după vreo 10 minute de ploaie mi-am continuat drumul ca niște viteji . Drumul care urcă continuu, trece uneori prin mici pădurici, cu copaci ne mai văzuți, câte un popas pe aici pe colo ne permite să mai facem câte o fotografie și să ne plângem că ne dor picioarele. În cele din urmă intrăm în nori, iar copiii întreabă dacă pot să îi mănânce, așa ca o vată pe băț iar noi le spunem că pot să iau o gură din nor s-o țin în gură dar să nu înghită, să o păstreze pentru mai târziu. Umerii Alexandrei rezistă, dar traseul începe să fie cu adevărat abrupt așa că facem schimb uneori și il port eu pe Călin . Ultimele 15 minute au fost cu adevărat intense, vântul bătea cu putere norii ne limitau vizibilitatea, iar ploaia amenința să cadă din clipă în clipă . Totul se schimbase radical iar frigul îi chinuia pe copii . Nici noua nu ne era prea cald ca eram la bustul gol iar Alex in costumul de baie dinainte pregatit pentru baia termala de dupa ascensiune. Si totusi culmea ! eram la doar 1400 m, Dar în cele din urmă am ajuns pe platou.

Nu e chiar ca în filme, dar e impresionant, e mult mai tare decât în filme . Aerul e electrizant, sunt momente în care ne ustura ochii de la sulf și mirosul e destul de urat. Pe alocuri putem observa cum gazul fierbinte gălbui iese din măruntaiele pământului, wow și din nou wow . nici nu vreau să-mi imaginez cum ar fi dacă s-ar trezi, nu spun cine… Vedem cratere, roci, lipsa vegetației și un peisaj apocaliptic . Fotografiem firmă și ne cam grăbim, ascensiunea noastră a duratmult mai mult de două ore, de fapt a durat vreo trei ore, Iar ceasul este acum 3:00 . Ne încălzim cum putem și ne ascundem de vânt după care găsim un refugiu și ne adăpostim acolo . Ne simțim oarecum în siguranță, desfacem puținele merinde pe care le avem cu noi șile mâncăm cu poftă iar ploaia începe să cadă abundentă și rece . Sincer începem să ne facem griji pentru coborâre . Oare vom aluneca, oare nu vom fi prea obosiți, oare nu vom călca strâmb, oare ploaia va înceta? Am rămas singuri pe vârful vulcanului . până acum am avut mai mereu compania câtorva persoane dar acum o mamă cu doi copii destui de măricei a început coborârea în timp ce noi încă mai mâncăm. (erau echipați cu pelerine de ploaie așa că au plecat prin ploaie). Ne aducem aminte că aici pe insulă nici o ploaie nu ține mai mult de 10 minute . ei ploaia noastră a ținut cam 15 minute și ne-am bucurat enorm când aceasta s-a oprit . Din câteva mișcări ne-am strâns bagajele si am început coborârea . Cred că Frica este cea mai bună motivare, da frica de ploaie, frig și evenimente neplăcute aprinde în tine ultimul gram de adrenalină. Nu prea mai reușeam să facem poze la coborâre, dar îmi aduc aminte cat de mult ne-am bucurat, când printre nori am observat din nou orășelul nostru . Drumul era încă lung dar începeam să avem speranță că totul va fi bine .

Cel mai mic dintre voi nici adormit, și îl mai trezeam eu din când în când înainte să înceapă câte o ploaie mică. Și în cele din urmă am ajuns la poalele vulcanului, locul în care începe asfaltul, locul în care te simți mai în siguranță, locul în care poți să te bucuri că ai reușit. Wow nu ne vine să credem, chiar am reușit, chiar am urcat pe vârful vulcanului, primul nostru vulcan . Coboram încet, agale Și radem de noi înșine, și de fiecare emoție trebuie trăită împreună. Suntem mândri că nu ne-am permis unul altuia să eșuăm, Și suntem mândri că, copiii au găsit tărie de caracter de a ne fi alături până la capătul drumului fără să verse nici măcar o Lăcrimioara în ciuda condițiilor foarte dificile . Nu resimțim durere, simțim doar bucurie, dar știm că ziua ce urmează vom avea febră musculară cel puțin . Vorbind așa ajungem și la Băile galbine locul unde am lăsat mașina și ne gândim că merităm și noi o baie cu apă termală după toate cele îndurate Senzație incredibilă, în relaxăm și stăm cuminți, și nu băgăm capul sub apă pentru că nu vrem să facem meningită de la amiba, bacteria aia răutăcioasă . dar în cele din urmă Sebastian uite de avertismentul nostru, Bagă capul sub apă și când îl scoate înapoi își aduce aminte că nu e bine . Parte ce-a urmat nu prea merită povestită dar A avut loc niște plânsete și puțină ceartă .Am plecat de acolo puțin stresați dar cu lectia invațată. Povestea asta este una dintre cele mai lungi, probabil plictisitoare pentru unii Dar pentru noi a fost o trăire adevărată pe care nu vrem să uităm niciodată . Mulțumim că ne-ați citit .