Radiografia Libertatii 4

Ultima zi. O zi pierduta și întoarcerea la realitate. Este Duminica. Pe Alex o cam doare urechea de vreo doua zile, dar încearcă sa nu ne strice starea de spirit. Otita externa, pe care o mai amăgește cu un paracetamol și niște picături de pus în ureche. Dar totuși hai sa ieșim. O ultima plaja de vizitat asa dis de dimineață: Bubble Beach Spa. Probabil ne a atras numele acestei plaje. Ne am luat câțiva biscuiți și apa și am plecat în căutarea micului dejun. Și mergem, și mergem și admiram zâmbitori priveliștea care e ireal de frumoasa. Probabil de la foame, vedeam lucrurile mai roz. Și mergem și mai filmam, dar nu găsim nici mâncare și nici macar un magazin amarat.

Copiii ne cer de mâncare ceea ce e destul de rar. Ii amăgim cu niște biscuiți și o luam la picior întrebând pe unul pe altul dacă e ceva deschis pe aici. Sincer în afara de biserica nu era nimic deschis la fel ca în satul vecin și cred ca tot satul era în biserică. Un nene vai de capul lui îmi cere sa vin cu el și mi arata doua baruri și le cere ceva de mâncare de parca m’as fi mulțumit cu o bucata de pâine. Mergem în cele doua baruri dar am impresia ca oamenii ăștia nu mănâncă…ei numai beau. Adevărul e ca sunt atât de multe cârciume pentru ca nu le poți numi baruri, încât ai crede ca oamenii ăștia se hranesc doar cu băuturi alcoolice și mai ales Rom. Siesta În ușă bisericii Uitasem sa scriu în prima postare ca Ofelia ne a întâmpinat și ea tot cu rom punch. Și sincer era foarte bun, sa fie sănătoasă draga de ea. O data ajunși în capătul insulei ne am resemnat și ne intoarcem la KFC… La 15 km depărtare. Aici am început, aici terminam!

Confirm ca după cat am alergat pe insula asta, KFC ul asta, e singura urma de civilizație la standarde europene în termen de curățenie, decor și organizare. Cu toate astea n am mai mâncat niciodată un pui KFC atât de rău pregătit. Puiul din Bucket nu era prăjit și crocant, ci era mai mult fiert și dat printr un pesmet oarecare. Prima masa pe ziua de azi. Și avem parte si de aer condiționat aici. E amiaza. Hai acasă sa așteptăm cuminți ora 14, când trebuie sa predam masina. Iar vaporul nostru pleacă abia la ora 17.00 Televizorul nu merge, asa ca stam pe telefon, bem un punch și ne uitam la copii cum devasteaza casa. Mai facem o plimbare pe afara și când vine vremea, ne luam rămas bun de la Ofelia și plecam pe jos spre port. Călin pe umeri, rucsac pe spate, rezultatul=lombalgie Credeam ca peripeția noastră a luat sfârșit dar de fapt nu! Am mai așteptat aproape 2 ore în port pana sa plece vaporul. Adică am plecat, dar nu la 17.00, ci la 18.45… Nu voi uita cum m au furat pe fata cei de la pasapoarte cerând o taxa de sejur, dar m au taxat mai mult decât prețul afișat la ghișeu cu vreo 30€ cred. Și nici ținuta de gangster pe care o avea cel de la ghișeu și care primea doar bani numerar, cash… Cred ca am plătit în total 100€ taxa de sejur. Exista taxa pana și pentru copii! Am dat vreo 30$EC 50€ si 20$US. Fără nici un fel de chitanțe sau evidenta! Chiar nu voiam sa ma cert cu gangster ul! Mai ales după cca o ora jumate de așteptat la coada cu doi copii mici. Sunt cetățean european și am drepturi tot îmi venea fraza asta în cap. La urcare pe vapor alta boroboata! Marea e prea agitată iar vaporul se izbește violent de marginea portului. Doar vreo doua cauciucuri de mașină mai atenuează socul dintre vapor și marginea betonata a portului. Asa ca acesta imbarca jumătate dintre pasageri și pleacă!!!… Da pleacă și se oprește undeva la vre o 5 km în largul marii. Iar noi suntem lăsați sa mai așteptăm jumătate de ora ca idioții fără ca cineva sa ne informeze despre ce se întâmplă.

Ne facem tot felul de filme. Ne imaginam ce e mai rău iar noaptea începe sa se aștearnă peste insula duminicii. NU mai avem nici cazare, nici mașină și mâncarea de rezerva pe care am luat o de la KFC tocmai a plecat în burticile copiilor. Va fi bine îmi spun. Alexandra completează o integrama, iar copiilor le am dat telefoanele, sa ii mai ocupam cumva ca nu mai știm ce altceva sa facem. În cele din urma vaporul vine înapoi. Bănuiesc ca aștepta ca marea sa se mai liniștească dar nu a fost cazul. Tot agitată era. Asa ca personalul vaporului, 6 la număr incearca să asigure în siguranță și în cea mai mare viteza îmbarcarea călătorilor. Efectiv se alerga de pe ponton spre interiorul vaporului. Eu cu bagajele și cu Sebi, iar Alex cu Călin în brate. Intram și noi printre ultimii, cautam frenetic niște locuri sa ne așezăm dar nu găsim. Aceiași problema ca la plecare. Oamenii își țin bagajele pe scaune și spun ce e ocupat. Găsim un loc pentru mine și pentru Sebi. iar Alex continua căutarea unui loc. După ce imi așez bagajele, domnul de lângă noi ne lasă locul lui asa ca plec sa o aduc și pe Alex lângă noi iar eu voi rămâne în picioare. Nici nu mi am dat seama cat de panicata și speriata era Alexandra, decât atunci când am ajuns pe vapor. Abia când s a așezat lângă noi mi a spus ca are un atac de panica. A ieșit la aer, a văzut ca starea vaporului e intacta în ciuda ciocnirilor cu pontonul din beton, marea s a mai linistit și lucrurile au intrat din nou pe făgașul normal. Doua ore de navigare ne despărțeau de Guadaloupe. Copiii voiau acasă…în Guadaloupe… Timpul a trecut cu integrame completate, desene animate, pe acoloprietenii legate și puțin rău de mare. Am ajuns!!! Am mai stat 30 minute pana sa coboram din vapor și alte 30 de minute la pașapoarte, deci era deja ora 22.30 cred, pe când trebuia sa ajungem la 19.30. Ne simțeam bine, liberi, în siguranță. O senzație neașteptată. Lipsisem doar 3-4 zile de aici, dar ceva ne spunea ca aici suntem bine.

După 10 minute de mers pe jos am ajuns și la masina pe care am abandonat o in port și am constatat ca totul era bine. Am urcat și am plecat spre casa de sub Vulcan. O ora de mers cu mașina. Copiii și au luat somn în 5 minute. Cred ca și ei simțeau o ușurare. Pe Alex tot o durea urechea în ciuda paracetamolului asa ca am decis sa trec pe la cabinet sa luam un compres cald. Chiar dacă era ora 23, aveam cheile. Ajunși în Basse-Terre am parcat în fata cabinetului unde încă mai era un bar deschis. Am lăsat copiii dormind la 3 metri în fata noastră sub terasa restaurantului și am băut cea mai libera bere dintre toate si anu me Gwada. Am discutat despre libertate. Cei din Guadeloupe vor libertate. Dar în câteva cuvinte decât o libertate precum cea din Dominic mai bine un soi de sclavie reglementata și mai multa securitate. Cei mai multi dintre Guadaloupeeni sunt asistați social. Și asta cu acordul statului mama. Interesul este sa păstreze liniștea pe insula și influenta militara în regiune. Din aceasta cauza statul mama nu dorește dezvoltarea sau diversificarea economiei de aici. “Atâta timp cât sunteți cuminți primiți scoli, securitate, medici, spitale pensii și ajutoare. Dar dacă vreți libertate nu mai primiți nimic” Cam asa am văzut eu situația. Câteva cuvinte pe care le scriam aseară în aceeași zi în care am ajuns acasă: Mă bucur să revin în Franța, mă bucur să mă simt în siguranță, mă bucur să găsesc un local unde pot bea o bere sau să mănânc o masă decentă . Mă bucur de casa în care locuiesc actualmente, in ciuda mirosului de lilieci . apreciez mult mai mult răcoarea muntelui după ce am suportat 40 ° în casă cu trei ventilatoare care mergeau non-stop . Poate că influența colonialismului francez în aceste insule, nu a fost chiar atât de rău . Poate că localnicii și au pierdut libertatea de decizie, dar au câștigat experiența unei altfel de culturi cu toate lucrurile pozitive și negative pe care le implică aceasta .